Acum 50 de ani, in SUA in timpul orelor scolare aparea nevoia de educatie non-formala, un fel de educatie civica la noi, dar intr-un context de training, in care copii din clasa a III-a constientizau problemele grave pe care rasismul le ridica. Acest studiu a aparut imediat dupa moartea lui Martin Luther King, cand o profesoara s-a hotarat sa experimenteze compartamentul unor copii, impunandu-le noi reguli. Copiii cu ochii albastri au mai multe drepturi decat copiii cu ochii caprui si invers.
Mai jos se afla intregul studiu filmat, are cam 20 de minunte, si e foarte interesant, va las pe voi sa trageti concluziile.
Urmati linkurile pentru a urmari cele 2 filmulete.
Educatia non-formala nu este o educatie civica, ci doar un proces de invatare care are loc in afara structurilor formale.
Exercitiul lui Eliott este exceptional si ar putea exista ceva aplicabilitati si la noi… Pentru cultivarea bunului simt si a unei atitudini decente in viata de zi cu zi.
Pentru mine reactia a fost:”Doamne, cat de crud sa ii supui pe copiii aia la asa ceva!”
20 Ianuarie 2009 la 10:51
ma refeream la educatie civica la noi pentru ca momentan e singurul obiect la care se invata “relatii dintre oameni în cadrul grupului”, unde copii mai pot invata genul acesta de diferente acum depinde si de profesor.
Daca copii au ramas cu ceva dupa acest experiment sincer nu mi se pare dur, asa cum cred ca si populatia poate fi educata in general prin amenzi mari, cei 7 ani de acasa nu prea se mai fac prezenti.
20 Ianuarie 2009 la 13:21
Etienne,
Atentie la virgule si la pauze… Mai bine fraze mai scurte, decat chestii greu inteligibile.
Ceea ce imi aminteste ca si eu trebuie sa urmez sfatul asta…
Daca nu i-ai vazut pe copiii aia plangand, inseamna ca eu m-am uitat la alt filmulet… Recunosc ca a fost o lectie buna pentru ei, dar asta nu inseamna ca nu a fost dura.
In ceea ce ma priveste, la primul meu loc de munca am lucrat cu o nigerianca si cu un senegalez. Am invatat multe de la ei. Iar politica de “hugging” este una pe care o aplic din facultate, deci nici poveste de discriminare.
Melania
5 Februarie 2009 la 9:50